Viaţa după o relaţie lungă

                                         

                    

Să ieşi dintr-o relaţie lungă e ca şi cum ai învăţa să mergi din nou. Singur, fără să te ţină cineva de mână. Fără siguranţa că dacă îţi pierzi echilibrul, e cineva acolo mereu, în spate, gata să te prindă. Eşti singur acum. Pe cont propriu, nu ai ce să faci decât să cazi şi să te ştergi de praf, să te ridici iar şi să strângi din dinţi, să te aduni de pe jos aşa, sfârşit cum eşti, şi să o iei iar de la capăt. Pas cu pas.

E înfricoşător să întorci capul în direcţia unde ar trebui să întâlneşti o privire atât de familiară ţie, dar să nu fie nimeni acolo. Premeditat sau nu, asta devine scuza celor care aleg să lungească o relaţie doar pentru a nu rămâne singuri, a celor care din teamă, din obişnuinţă sau pur şi simplu din comoditate încearcă să resusciteze o iubire decedată de mult. Pentru că e cutremurător câte cadavre poate lăsa în urma încheierea unei relaţii, e crunt cât de mult te poate schimba, când după atâta amar de vreme în care ai făcut parte dintr-un tot unitar, te vezi acum singur pe lume fără să ştii încotro s-o apuci, când nu mai eşti cel care erai înainte, pentru că cineva şi-a pus iremediabil amprenta asupra ta şi nici cel care erai lângă acel cineva, pentru că acum îţi lipseşte jumătatea.

Dar ieşirea dintr-o relaţie lungă ne învaţă să apreciem şi egoismul. După atâta timp în care fiecare decizie a adus cu sine grija pentru celălalt, acum tot ce ai de făcut e să te gândeşti la tine. După atâta vreme în care locul întâi în propria viaţă nu a fost ocupat de tine, după ce pe primul plan nu a fost “eu”, ci “noi”, acum îţi permiţi luxul de a fi egoist. Iar după treci prin chinul de a redeveni om, e din ce în ce mai greu să accepţi pe cineva lângă tine. Cumva, ideea că fiecare propoziţie să înceapă cu “eu” nu îţi mai pare atât de respingătoare, iar siguranţa lui “noi” nu mai este atât de atrăgătoare atunci când vezi că poţi să trăieşti şi singur.

După o relaţie lungă un singur om poate să te vindece: tu; oricine ar încerca să îţi găsească un tratament se va îmbolnăvi şi el, şi va învăţa pe propria piele ca pe bolnavii ca tine nu îi poţi vindeca decât… lăsându-i să plece.

Prietenie pierdută,sau..uitată

Totul a început din prostie,de la un suc..nu am crezut niciodată că vom fii cele mai bune prietene mai ales având în vedere faptul că înainte nu te suportam,deloc.Mă deschisesem în fața ta și tu la fel,începusem să ieșim zilnic și simțeam că numai tu mă poți înțelege,îmi dădeai cele mai bune sfaturi,eram pe aceeași lungime de undă.Eram ca două surori,împărțeam totul,când plângeam,plângeam împreună,când râdeam,râdeam împreuna,eram de nedespărțit.
Când te-am întâlnit am zis că există prietenie adevărată,nu suportam să văd că ești tristă,nu suportam gândul că ai putea păți ceva..Totul s-a schimbat când a apărut Andreea,nu e vorba că apăruse gelozia,din contra prietenia noastră era mai puternică,ne aveam una pe alta și mă simțeam atât de bine să știu că am două persoane lângă mine care chiar îmi vor binele,care nu ar renunța la mine pentru nimic în lume.
Dar după un timp,apăruse el..cel pe care îl urăsc din adâncul sufletului pentru că te-a îndepărtat de noi,defapt..îi mulțumesc,prin el am văzut cum ești tu cu adevărat,am văzut că defapt nu erai așa cum credeam noi,ai renunțat la noi pentru ce? pentru unul care nici măcar nu te merită,pentru unul care nu îți acceptă prietenele,pentru unul care te-a făcut să devii ceea ce nu credeam vreodată că vei fi,mai exact,o persoană care tace și inghite.
Și acum,mă întreb oare ce vei face atunci când nu va mai fi el,mă întreb cum de ai avut puterea să ne lași pentru el..mă întreb dacă îți este alături așa cum ti-am fost noi,mă întreb dacă te prostești cu el așa cum o făceai cu noi. Ma întreb si răspunsul sigur e NU :)
Aș da orice să mai fie cum era înainte,și încă sper ca într-o zi să  fie totul cum ar fi trebuit..deși stiu că nu va mai fi :)