Momentul potrivit și timpul potrivit,dar..nu chiar potrivit.

Era atât de agitat,de grăbit când l-am văzut prima oară. Părea un tip foarte interesant,am avut acel sentiment că va fi ceva între noi din momentul în care l-am abordat. Și da,am avut dreptate,chiar s-a întâmplat ceea ce am crezut eu.
Te amuza modul în care îl vedeai mereu că se plimba cu liftul,ieșea din casa,intra inapoi,iarăși ieșea și așa mai departe,și totuși oarecum timid de fel,te dădea pe spate cu zâmbetul lui,mereu vesel,îți dădea buna dispoziție chiar și în cea mai proastă stare posibilă.
Însă totul s-a schimbat în seara aceea..în care m-a luat de mână,m-a sărutat,m-a ținut în brate și m-a făcut să ma simt ca un copilaș,mă simțeam în singuranța,mă simțeam bine.
Și desigur,s-a stricat tot în momentul în care mi-a spus că nu a însemnat nimic,că nu se poate mai mult de atât. Totuși speram că poate va fi mai mult,deoarece părea să îi placă prezența mea și toate cele,deși..m-am înșelat.
Cu toate că nu știam,și nici la momentul de față nu știu prea multe despre el,mi-a rămas imprimat în minte,modul în care ne-am cunoscut,locul în care am avut primul sărut și tot haosul.Ca un film se rulează toate momentele și nu mă pot gândi la altceva.Și măcar de ar fi dat mai multe explicații,și măcar de păstram legătura,m-a lăsat așa în mijloc de drum,daca ar putea nici măcar nu m-ar mai saluta,și așa că mă salută cu jumătate de gură,din politețe evident.
Chiar mi-e dor de conversațiile noastre lungi,de zâmbetul lui,de inocența lui,de comportamentul lui de care era imposibil să nu îți placă.